Friday, 23 February 2018

Dan Coman, „Parohia”

 – e-book



Perioada lecturii: 7 – 16 februarie 2018

Votul meu:


Iată-mă la finalul unei alte opere scrise în ceea ce s-ar putea numi, oarecum impropriu, realism magic est-european (după Rugul lui Dragomán György), și tot n-am găsit un apelativ mai potrivit pentru o astfel de scriitură căreia Dan Coman pare să-i găsească încă și mai multe valențe în miniaturala sa capodoperă Parohia, un roman atît de neconvențional încît e greu de considerat cu adevărat unul, în ciuda faptului că o generație întreagă de postmoderni au forțat într-atît granițele genului încît acceptă astăzi aproape orice fel de abordare.

De fapt Parohia și Rugul, atît de diferite din punct de vedere al construcției narative și al stilului, mai au cîteva puncte comune în afară de reinterpretarea originală a realismului magic despre care vorbeam mai devreme. În ambele romane, lumii exterioare dezolante i se opune o lume interioară care se apără de agresivitatea externă fie prin imaginație, fie prin opacitate. În ambele, naratorii sînt doar parțial creditabili, pentru că înțeleg doar parțial evenimentele la care asistă. În ambele, fundalul este istoria recentă, narațiunea lui Dragomán György părînd să continue povestea exact din locul în care a lăsat-o cea a lui Dan Coman – evenimentele din decembrie 1989.

Wednesday, 14 February 2018

Eleanor Catton, "The Luminaries"

 – e-book

Read from January 3rd to February 6th 2018
My rating: 



When she was 14, says Wikipedia, Eleanor Catton and her father went to Arthur’s Pass from Christchurch, their home city. She was immediately fascinated by the stories about the Gold Rush in the 1860s, and she will return later to the West Coast, this time going to Hokitika, the most famous center of the West coast Gold Rush, to study the documents and to look for names and personalities of those times. Thus was born The Luminaries.

Therefore, The Luminaries is a historical novel – let’s say in Victorian style, about 19th-century New Zealand, spiced with some elements of the gothic novel, that playfully show that there are more things in heaven and earth than are dreamt in mankind’s philosophy. Or maybe the label was put in a hurry and history is only the background for a wonderful love story, literally (and literary J) proving that l’amor muove il sole e l’altre stele. Or maybe the love story, wonderful as it is, takes only secondary place  to the powerful thriller that reveals once again that the sleep of reason produces monsters, with a touch of a mystery for whoever wants to challenge his “little grey cells”. Indeed it is. That is, it is all this and none of the above, a postmodern masterpiece that takes ingredients from many genres (nothing new here, it is what postmodernists have been doing for a long time now), to establish the compatibility chart between the narrative and the reader, daring the latter to choose among the many stories the one that speaks to him. For each one of the stories seems to have a hidden meaning.

Thursday, 8 February 2018

Patrick Modiano, « La ronde de nuit »

Éditions Gallimard 1969, 156 pages 


Lu du 24 janvier au 7 février 2018

Mon vote :

 

C'est bizarre comment parfois les livres qu'on choisit de lire à un moment donné se regroupent et communiquent entre eux. Quand j’ai commencé "La ronde de nuit," de Patrick Modiano, je venais de finir un essai sur la naissance du concept de nation, dans lequel l'auteur expliquait que les notions de patriote et de patriotisme sont assez neufs, de toute façon non plus vieux que la nation même – environ deux siècles (même en France qui avait acquis pourtant depuis longtemps une grande partie de ses ingrédients – unité administrative, de langue et de territoire), et qu’ils ont été "inventés" par cette dernière afin de lui consolider la position. La trahison de patrie n’a pas été donc un péché capital depuis toujours, et beaucoup de ceux qui ont collaboré pendant la deuxième guerre l’ont fait non par lâcheté ou pour profiter, mais plutôt parce qu’ils croyaient au droit du vainqueur, ou parce qu’ils craignaient le communisme.

Dans ce contexte, le souvenir de la princesse de Lamballe, qui obsède le narrateur, semble devenir non seulement un exemple que les idéaux sont vides de contenu (elle a préféré mourir au nom de la monarchie, qui ne représente plus rien dans le présent,  tout comme maintenant on se meurt au nom de la patrie, qui ne représentera peut-être plus rien dans le futur), mais aussi un exemple qu’un traître pour les uns peut devenir soit un héros, soit un fou incompréhensible pour les autres.

Pourquoi n’a-t-elle pas crié : « VIVE LA NATION ! » Moi je le répéterais autant de fois qu’ils le veulent. Je suis la plus docile des putains.

Tuesday, 30 January 2018

Lucian Boia, „Două secole de mitologie națională”

 – Humanitas 2017. ISBN 978-973-50-5579-0 132 p.



Perioada lecturii: 10 – 23 ianuarie 2018

Votul meu:


Abia ce-am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, că m-am și dus fuga pe net, după bunul meu obicei, ca să văd cum l-au primit românii; dar, spre marea mea dezamăgire, în afara unei recenzii destul de plate, Națiunea -geneză, prezent și viitor,  publicată de Z. Ornea în România literară nr. 5, din 2000, și care se mulțumește cu un rezumat reticent al cărții, nu am găsit decît cîteva articole virulent-incoerente, majoritatea atacînd opera (și imaginea) autorului în general, nu numai lucrarea de față, pe care le trec totuși repede în revistă nu ca să le contrazic (sînt prea odihnite, ce rost ar avea?), ci pentru că, în ton cu tema eseului, le găsesc înduioșător de reprezentative pentru patriotismul de operetă al românului, care denunță cu sfîntă indignare orice opinie care nu ridică în slăvi țărișoara și neamul lui cel românesc:  așa de pildă, cel publicat în Cuvîntul ortodox (prima dată cînd aud de site-ul ăsta) în mai 2014, pe care n-am avut răbdare să-l citesc (mai ales că se răstea rău la mine cu tot felul de sublinieri, majuscule și citate scrise cu roșu), dar al cărui titlu rezumă cu siguranță excelent conținutul: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA LEGITIMEAZAREVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu puteau invoca un DREPT ISTORIC asupraTRANSILVANIEI, care nu aparținuse niciodată României”. Care este sensul acesteinoi teme lansate într-o perioada tulbure de intelectualii fideli AGENDEIEURO-ATLANTICE?; o notificare scandalizată cu accente caragialiene publicată în Ziua veche (nici de site-ul ăsta nu aveam habar) din 23 ianuarie 2013 de Marius Bâtcă sub titlul Rușine, MNAR! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziție“Mitul național” și în sfîrșit, un articol care desființează opera scriitorului nu foarte științific dar cu mult suflet, arătînd pas cu pas că, spre deosebire de piepturile unor istorici ahtiați doar de gloria efemeră, doar în pieptul autorului său bate o adevărată inimă de român (ironia îndoielnică am preluat-o chiar de la acel autor, d-l Florin T. Roman – un alt necunoscut, e cert, ignoranța mea nu cunoaște limite), publicat în Napoca News sub titlul Lucian Boia – istoric sau mit? 

Thursday, 25 January 2018

Amin Maalouf, „Samarkand”

 (Samarcande) Traducere din limba franceză,  Florin Sicoie. Polirom, 2014.


Perioada lecturii: 5 – 21 ianuarie 2018

Votul meu:




S-ar părea că viața lui Amin Maalouf a fost la fel de spectaculoasă ca aceea a eroilor săi. Născut la Beirut în 1949, din părinți creștini, a locuit acolo împreună cu familia pînă în 1975, cînd a izbucnit războiul civil și a fost, așa cum el însuși mărturisește, confruntat pentru prima dată cu atrocitățile pe care oamenii le comit în numele religiei, căci pînă atunci creștinii și arabii conviețuiau pașnic în Liban. Refugiat la Paris, a renunțat la profesiunea de jurnalist pentru a deveni scriitor, publicând mai multe cărți, atît de ficțiune cît și de non ficțiune, toate în limba franceză.

Apărut în 1988, Samarkand, al doilea roman al său, seduce încă din titlu cu promisiunea de a dezvălui cîte ceva din misterele Orientului, promisiune de care se achită magistral, împletind cu finețe realul și imaginarul, informația istorică și ficțiunea cu scopul a recrea acea atmosferă specifică, amestec de intrigi și filosofie, de cruzime și blândețe, de atrocități și poezie a lumii celor o mie și una de nopți. O lume imuabilă, al cărei prezent  se agață cu încăpățînare de trecut, unificând ceea ce părea inițial imaginea a două Persii: una medievală, de la sfîrșitul  secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea și cealaltă modernă, de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De fapt trecutul și prezentul nu sînt decît două fețe ale aceleiași monede, chiar dacă la început singura legătură între ele pare să fie făcută numai de un manuscris misterios, care ar fi aparținut lui Omar Khayyam și care, după cum ne informează naratorul chiar din primele rînduri, s-ar afla acum pe fundul Oceanului Atlantic, în burta Titanicului.

Friday, 19 January 2018

Lynn Picknett & Clive Prince, „Conspirația Stargate”

(The Stargate Conspiracy) – ebook.


Perioada lecturii 6 – 17 ianuarie 2018

Votul meu:


Demne de admirație eforturile autorilor Lynn Picknett și Clive Prince de a unifica teoriile referitoare la noua ordine bazată pe conștiința de grup și sinergie care au creat o întreagă subcultură sub numele de New Age, și despre care cu toții am auzit cîte ceva dar o tratăm de obicei superficial, punînd-o repede în categoriile oarecum disprețuite ale paranormalui și/ sau ale conspirației, și considerînd-o așadar nedemnă de o abordare mai serioasă. Se pare însă că teoriile ei sînt studiate și monitorizate atent de instituții serioase ca NASA sau CIA, cu toate că scopul acestor studii și observații rămîne oarecum obscur.

În orice caz, credem sau nu în existența civilizațiilor extraterestre, în parapsihologie și paranormal, cartea Conspirația Stargate este utilă în măsura în care oferă o imagine de ansamblu a ideologiei grupurilor care și-au făcut din lumile de dincolo de curcubeu o nouă religie, legînd de ele viitorul umanității.

Tuesday, 16 January 2018

Roberto Bolaño, “By Night in Chile”

 – Nocturno de Chile. Translated by Chris Andrews. New Directions, 2003; ISBN 978-0-8112-1547-3 ; 130 p.


Read from  December 29th 2017 to January 9th 2018

My rating:




“Take off your wig” says Chesterton in the motto of Roberto Bolaño’s novella, By Night in Chile. Then tell the truth, the bald truth, and nothing but the truth.

But what truth? On his deathbed, Sebastián Urrutia Lacroix, priest, literary critic and aspiring poet, mightily takes responsibility for his actions, words and even silences, in a fractured confession that has both the appearance of truth and the suggestion of delusion, although he always seems sanctioned by the spectre of a mysterious, slightly menacing wizened youth:

The wizened youth is watching from a yellow street corner and yelling at me. (…) I can see his jaws and his lips moving and I know he’s shouting, but I cannot hear his words. He can see me whispering, propped up on one elbow, while my bed negotiates the meanders of my fever, but he cannot hear my words either.

Tuesday, 9 January 2018

Jeannette Walls, “The Glass Castle: A Memoir”

 – e-book


Read from 1st to 4th of January 2018

My rating:




In an article published in Vanity Fair after the release of the movie adaptation of The Glass Castle, Christine Champagne quotes Jeannette Walls remembering the effect her memoir had on her mother:  “The book was tough on her. But bless her heart—she said, ‘I don’t see it quite the way you did, but that’s the way you saw it.’ It’s crazy that she can see that.”

This candid statement made me meditate, not for the first time, upon that controversial and sometimes even ingrate place memoirs, diaries, even personal letters occupy – not quite fiction, because the events are supposed to have truly happened, but not quite reality – not only because human memory is faulty but also because the interpretation of the said events often distort them. Therefore these works are suspended somewhere in between, where everything is a little blurred and you cannot really accept nor deny objectivity, reliability, spontaneity and so on. Sometimes one of them makes that big step towards the literature realm and becomes art, like Solzhenitsyn’s Gulag Archipelago, in which the truth and the way the truth is told are equally important, but most of them inhabit the grey zone forever.

Jeannette Walls’s Glass Castle, despite its fairytale title and its peculiar talent to present the gruesome in an affectionate way is no exception. A very good memoir, but, as Francine Prose justly remarks in her NY Times review that “falls short of being art”.

Tuesday, 19 December 2017

Jean Teulé, « Le magasin des suicides »



- Éditions Julliard, Paris, 2007. ISBN : 978-2-260-01708-0



Lu du 8 au 14 décembre 2017

Mon vote :



Dans un premier temps, j’ai pensé que le roman de Jean Teulé, Le magasin des suicides,  n’était qu’une parodie de la parodie, une sorte d’interprétation à la française de la famille Adams américaine, tant l’humour noir, qui est agressivement présent dès les premières pages, semble parfois facile dans son désir d’épater : l’air compétent des  propriétaires du magasin des suicides, qui suggèrent à chaque client la meilleure façon de se suicider, leur propre famille dans laquelle un sourire est motif de panique, les gestes, les paroles et le comportement qu’ils tiennent absolument à être respectés (par exemple on ne dit au revoir qu’aux clients qui n’ont pas acheté, pour tous les autres c’est adieu), le gâteau d’anniversaire en forme de cercueil et la consolation au lieux des souhaits (« Dis-toi qu’il te reste un an de moins de vivre »), tout cela semble tomber souvent en caricature avec des grosses touches, sans beaucoup de finesse.

Pourtant, la facilité n’est souvent qu’une illusion, et le lecteur découvre, derrière l’air nonchalant de l’histoire, que les accents sarcastiques de la voix narrative touchent au tragique. Parfois le tragisme se cache derrière les figures – une personnification qui a oublié d’être drôle (« Dehors, le cri du tram un doigt pris aux fils électriques et au fond de la cave tout paraît suicide qui n’ose »), une métaphore qui faillit être ridicule (« Mishima rabat au-dessus de lui la trappe de la cave, allume une ampoule pâlotte puis descend l’escalier de vertige où s’abîme son âme. ») ou une numération des couleurs vives, contrastantes, pour peindre la mort :

Nous avons de l’acide d’anguille bleue, du poison de grenouille dorée, étoile du soir, fléau des elfes, gelée assommante, horreur grise, huile évanouissante, poison de poisson-chat...

Autrefois c’est l’intertextualité, soit une phrase célèbre de Camus mise dans la bouche d’une adolescente, un Sisyphe moderne dont la pierre à porter est devoir sortir de la maison pour voir ses amis, parce que sa mère lui a interdit d’utiliser son portable :

— Pourquoi veux-tu mourir ? lui demande, assis près de sa mère, le jeune Alan qui dessine de grands soleils sur des feuilles de cahier. 
— Parce que la vie ne vaut pas la peine d’être vécue, répond la fille d’à peu près l’âge du cadet des Tuvache

Soit des morceaux de l’univers baudelairien adaptés à ce nouveau paysage dystopique où les avertissements publiques – les nouvelles fleurs du mal de la civilisation ont pris la place de la nature :

À la queue leu leu entre les gondoles ils avancent centimètre par centimètre à travers les rayonnages aux forêts de symboles qui les observent avec des regards familiers tête de mort pour les produits toxiques, croix noire sur fond orange pour ce qui est nocif et irritant, un dessin d’éprouvette penchée goutte pour signifier le corrosif, un rond noir d’où partent des traits en étoile indique les explosifs, une flamme symbolise le produit inflammable, un arbre sans feuilles près d’un poisson échoué prévient de la dangerosité pour l’environnement. 



Avec son style télégraphique et ressemblant souvent aux indications scéniques des œuvres dramatiques, avec le slogan du magasin avec son air à la fois ironique et menaçant – « Vous avez raté votre vie ? Avec nous, vous réussirez votre mort ! » – et surtout avec sa fin, le roman Le magasin des suicides m’a semblé un conte aussi cruel que le mythe de Pandore, les deux prouvant catégoriquement que l’espoir est le cadeau le plus sadique que les dieux ont pu faire à l’humanité.

Tuesday, 12 December 2017

Dragomán György, „Rugul”

-  Máglya. Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă. Polirom 2015



Perioada lecturii: 16 noiembrie – 5 decembrie 2017

Votul meu:



„Povești și doine, ghicitori, eresuri...”

Oare care ar fi termenul cel mai potrivit (cuvîntul acela „ce ascunde adevărul” că tot l-am citat pe  Eminescu) pentru realismul împregnat de eresuri caracteristic literaturii  est-europene? Pentru că nu-i la fel cu realismul magic sud-american, asta-i sigur, dar nici nu găsesc o sintagmă la fel de fericită pentru a-l descrie – poate realism fabulos, deși e cam oximoronică și pretențioasă eticheta asta, dar mi-e greu să găsesc o alta care să sintetizeze la fel de bine proza de excepţie pe care am savurat-o în Rugul lui Dragomán György.

Wednesday, 22 November 2017

Yuval Noah Harari, "Sapiens. A Brief History of Humanity"

 – Kindle Edition, Vintage Digital, 2014, 466 p. ASIN B00K7ED54M



Read from October 26th to November 15th 2017

My rating:




The amazing book of Yuval Noah Harari, Sapiens. A Brief History of Humanity, could be summed up in two images: the one that reminds us, from the very first pages, of our not-so-noble origins:

Just 6 million years ago, a single female ape had two daughters. One became the ancestor of all chimpanzees, the other is our own grandmother.

And the one that ends the book with the not-so-flattering description of a petulant, overbearing humanity:

Is there anything more dangerous than dissatisfied and irresponsible gods who don’t know what they want?

In between, our not-so-glorious (hi)story, built solely on cruelty and destruction.

Tuesday, 7 November 2017

Dai Sijie, „Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză”

(Balzac et la petite tailleuse chinoise) traducerea Daniela Boriceanu. Postfață de Alexandru Călinescu. Polirom 2002. ISBN 9736811379. 198 p.



Perioada lecturii: 29 octombrie 2017

Votul meu:



Una dintre perlele de gîndire ale marelui conducător Mao Tze Dun suna cam așa: „Clasa capitalistă este pielea; intelectualii sunt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu mai există păr.”
Care va să zică, intelectualii sînt parte integrantă a capitalismului, tot atît de firesc asociați cu el cum este iarba cu pămîntul sau obrazul cu barba și prin urmare trebuie epilați temeinic, ca elemente destabilizatoare pentru un popor care n-are timp de gîndit.

E drept că intelectualii  sînt un grup bizar cu care nici o orînduire nu prea a știut ce să facă, exilîndu-i de obicei într-o zonă incertă, undeva la limita de jos a scării sociale, de unde rareori s-au ridicat dacă au decis să subziste doar prin propria creație fără s-o pună în slujba puterii. Și asta nu numai pentru că societatea se simte inconfortabil în preajma lor, dar și pentru că îi privește circumspect, suspectîndu-i (si nu totdeauna pe nedrept, din păcate) de manipulare. Niciodată însă n-a avut clasa intelectuală o poziție mai precară decît în comunism, orînduire care a încercat fie s-o transforme într-un instrument de propagandă (amintiți-vă că proletcultismul și cultul personalității în România, început în obsedantul deceniu, a atins culmi de rafinament nebănuite sub Ceaușescu), fie s-o elimine pur și simplu, umplînd cu ea închisorile ori distrugîndu-i opera.

Tuesday, 31 October 2017

Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”

– editura Polirom 2011



Perioada lecturii 11 - 24 octombrie 2017

Votul meu :



 Într-un interviu al Alinei Purcaru (pe care-l puteți citi integral aici), Lucian Dan Teodorovici îsi justifică inspirat alegerea subiectului romanului Matei Brunul cu un citat din Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Din acest punct de vedere, dar nu numai,  sînt de acord cu el și  nu cu cei care cred că spațiul literar postrevoluționar a devenit suprasaturat de opere despre comunism. Oricît s-ar scrie, nu este și  nu va fi niciodată destul: ca și  holocaustul, comunismul nu i-a mutilat numai pe cei care i-au căzut victime în mod direct: dat fiind că, așa cum bine spunea John Donne, nici un om nu este o insulă, toți am fost, în mai mică sau mai mare măsură, victime și  călăi, torționari și  deținuți, judecători și  inculpați. A uita e calea cea mai ușoară de a ne absolvi de vina indiferenței, a mimetismului, a naivității, a cruzimii sau a trădării, este o cale pe de o parte lașă de a ne proteja de adevărurile inconfortabile pe de altă parte o cale periculoasă de a lăsa posibilitatea ca aceste grozavii să se repete.

Matei Brunul este așadar, o carte despre comunism. Mai precis, despre acel obsedant deceniu pe care-l identificăm azi din ce în ce mai puțin cu covrigii pe care-i evoca nostalgic Marin Preda și  din ce în ce mai mult cu colectivizarea forțată, cu iadul de la Jilava și  Pitești, cu entuziasmul sforăitor proletcultist și  așa mai departe. Fundalul pe care se desfășoară povestea personajului principal este reconstituirea meticuloasă și absolut credibilă din punct de vedere istoric a acelei epoci kafkiene cu arestările ei absurde, cu interogatoriile brutale și  procesele de fațadă, cu reeducarea în gulagurile românești  și  cu obsesiva propagandă comunistă, care-i obliga pe deținuți să cînte convingător în drum spre muncă, într-un cor „cu niște note aproape vesele, aproape soldățești, aproape eroice, un cîntec de ispăși re în fapt:

La canal, să ștergem pata
Negrelor greșeli trecute,
Drum deschidem cu lopata,
Cu elanuri renăscute.”

Romanul urmărește două planuri compoziționale – al trecutului și al prezentului, cu un trecut înaintînd inexorabil dar inutil spre un prezent pe care nu-l va putea dezgheța vreodată, căci personajul si-a pierdut pentru totdeauna memoria a douăzeci de ani din viață. Două cîrlige narative leagă cu îndemînare cele două planuri: amnezia și  marioneta.

Motivul amneziei, cu toate conotațiile sale simbolice, ar putea părea atît uzat, cît și oarecum strudent (la urma urmelor e preferatul literaturii de senzație și a celei sentimentale). Romanul îi deschide însă cîteva posibilități nebănuite, exploatîndu-i tocmai această artificialitate pentru a pune mai bine în valoare tema destinului strivit de istorie. Astfel, nu numai că eroul uită douăzeci de ani din viață, dar, uitînd tocmai perioada de la plecarea din România la 16 ani pînă aproape de ieșirea din închisoare, el își  uită tocmai  anii formativi și  pe cei de penitență, devenind o tabula rasa ideală pentru comuniștii obsedați de învățăturile lui Makarenko și  care văd în el cobaiul ideal pentru aplicarea acestora nu numai în închisori și  în scoli, dar și  în libertate. Tovarășul Bojin, un securist fără prea multă carte și imaginație, va fi desemnat cu implementarea acestor învătături pe care nu le-a studiat vreodată, educîndu-l pe erou în ciuda unor vagi mustrări de cuget, pentru că oricum niciodată adevărul său interior (care-i spune ca tânărul e o victimă) nu e contrazis de cel oficial (care-i spune că șefii au totdeauna dreptate):

După acea audiență, își  refuzase orice alte întrebări. „Makarenko să fie, dacă așa trebuie“, își  spusese de multe ori, mai ales atunci cînd vreun sentiment de compasiune, apărut din senin, îl obliga să penduleze, cum n-ar fi vrut, între cele două tipuri de adevăr în care credea.

Al doilea cîrlig narativ este motivul marionetei, care așa cum observa Alex Goldiș într-una dintre cele mai bune recenzii pe care le-am citit despre roman, „Obsedantul deceniu“ re-brănduit  (publicat în România literara în 2012), suferă un proces de „internalizare”: dacă în trecut marioneta a fost pasiunea și  meseria lui Bruno Matei, fiind principalul motiv al reîntoarcerii în țară după război, ea devine în prezent alter ego-ul său, un Pinocchio fără ambiția de a deveni uman, pentru că, odată cu amintirile și-a pierdut și interesul pentru propria sa persoană, lăsând regimul, fără vreo împotrivire sau vreo urmă de curiozitate să-i descopere „centrul de greutate” pentru a-i manevra cu ușurință sforile:

„Orice mișcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mînuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaște, îl simte pînă la identificarea cu el, celelalte părți ale corpului, care sînt doar niște pîrghii, pendule, se mișcă pe linia dorită de el. Forța gravitației își  face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă ușor de găsit, e tocmai acel centru de greutate.”

Transformat din marionetist în marionetă, ochii goi cu care privește lumea i-au făcut pe unii critici sa-l asemene cu Idiotul lui Dostoievski, comparație hazardată, zic eu, nu numai pentru că pune pe aceeași treaptă o capodoperă și un roman, e drept, onorabil, dar atît, cît și  pentru faptul că trăsătura fundamentală de caracter a prințului Mîskin și  anume credința nestrămutată în Frumusetea care va salva umanitatea îi dă o măreție exemplară tocmai prin donquijotismul ei, în timp ce trăsătura fundamentală a lui Matei Brunul, resemnarea mioritică, îi dă doar un aer patetic și un pic iritant.

El, Brunul, Bruno Matei pe numele său din acte, avea de-abia de-acum încolo să fie cu adevărat folositor unei societăți pe care-o iubea, față de care rămăsese dator multă vreme, pe care, într-un fel necunoscut, o trădase cîndva.

De fapt, asemănarea cu Miorița e chiar mai mare decît pare la prima vedere. Ca și ciobănașul moldovean, eroul nostru are doi tovarăși pe care la început îi ascultă și iubește necondiționat, Bojin și  Eliza; la fel ca în baladă, cei doi îl sacrifică fără scrupule în interes propriu – Bojin pentru a avansa pe scara socială, Eliza pentru a fugi peste graniță. Deși trădarea celor doi devine evidentă, Brunului nu-i trece prin minte să-i condamne sau să-i pedepsească, nici să se revolte împotriva destinului care-i pregătește probabil alți ani grei de închisoare pentru că a ajutat-o pe Eliza să fugă; el se mulțumește doar să-i azvîrle Elizei, peste gardul de la graniță, marioneta sa, ca pe un executor testamentar la fel de improbabil ca miorița laie pe lîngă ucigașii săi morali.

Deși structura narativă este destul de solida, stilul, așa cum observa și  Gabriela Gheorghișor în  recenzia sa, Păpușari și  marionete  (din aceeași Românie literară), poate tocmai pentru că mizează prea mult pe minimalism, cu parabola sau un pic cam prea evidentă, cu paralelismele și  jocurile  de cuvinte uneori facile, este mai puțin impresionant:

Se trecuse, gîndea uneori amuzat Dumitru Bojin, de la o epocă în care se practica exploatarea omului de către om la una în care, cu mijloace moderne, scopul final devenise modelarea omului de către om.

Cu excepția acestor cîteva (de altfel mici) obiecții, Matei Brunul mi s-a părut un roman interesant, bine construit, care poate fi alăturat fără rezerve altor titluri din literatura noastră contemporană de certă valoare.



Ca o paranteză finală, că tot am pomenit de recenzia Gabrielei Gheorghișor, încă o dată mă văd nevoită să-mi exprim dezamăgirea cu privire la unii critici literari ai noștri mai noi, a căror lipsă de acuratețe e cu atît mai puțin scuzabilă cu cît semnează articole în reviste de prestigiu. Cum este posibil (și-mi vine să ridic mîna la cer acuzator ca nevasta lui Moromete) să scrii despre o carte pe care tocmai ai citit-o rebotezîndu-i personajele, mai ales în cazul romanului de față, care are doar cîteva, s-o numești adicătelea Luiza pe Eliza, și nu o dată, ci de mai multe ori?