Friday, 26 May 2017

Anița Nandriș-Cudla, "20 de ani în Siberia. Destin bucovinean"

–e-book


Perioada lecturii: 15 – 24 mai 2017

Votul meu:


Pe vremea cînd citeam Arhipelagul Gulag, mi-amintesc că am avut o discuție în contradictoriu cu un prieten, care era de părere că memorialul lui Soljenițîn este o carte de ficțiune. Deși am înțeles imediat că nu punea la îndoială adevărul istoric ci doar pe cel al relatării, suspectîndu-l adică pe scriitor numai de cosmetizarea amintirilor, n-am putut niciodată accepta ca acest gen de mărturii (fie ele despre închisorile comuniste sau despre lagărele de concentrare naziste) să fie învinuite de estetizarea realității. La urma urmelor, nu  văd de ce talentul narativ al autorilor, care n-a făcut decît ca aceste opere să prezinte și interes literar, le-ar scădea în vreun fel valoarea documentară.

Printre aceste documente cu valoare și literară se numără o carte excepțională, 20 de ani în Siberia, scrisă de bucovineanca Anița Nandriș-Cudla, un Creangă feminin căruia destinul i-a furat șăgălnicia, dar nu și extraordinarul talent de povestitor. Opera, despre care am aflat pentru prima dată, din păcate, la mai bine de un sfert de veac de la apariție din excelentul studiu al lui Dan C. Mihăilescu, Castelul,biblioteca, pușcăria,  are ea însăși o istorie întortocheată, care duce cu gîndul (ca să constatăm iar că granita între ficțiune și realitate este uneori irelevantă) la acele romane care ofereau „tentația realului” prin utilizarea motivului manuscrisului găsit. Terminată pe la începutul anilor ’80 la Cernăuți, încredințată unui nepot, Gheorghe Nandriș, cu rugămintea de a o trece în România și a o face cunoscută, cartea va fi trimisă spre publicare editurii Humanitas aproape zece ani mai tîrziu,  în 1991.

Oralitatea stilului te „prinde” încă de la prima frază, care, cu simplitatea și resemnarea ei, cu inflexiunile ei țărănești cuminți, va da tonul întregii narațiuni:

Prin cîte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama...

Cu această dulce și molcomă vorbă moldovenească își începe Anița biografia, povestind că s-a născut în 1904, în satul Mahala din județul Cernăuți, singura fată într-o familie de țărani înstăriți care a mai avut șase băieți. În 1914, cînd începe războiul, fetița de zece ani vede pentru prima dată diferența între ocupația armatei austro-ungare (care plătea bunurile rechiziționate „cu un preț foarte redus, dar totuși, se făcia cinstit și după lege”) și ocupația „moscalilor” care „(c)e întîlneau înaintea lor tăt luau, căruță, cai, vite, porci și chiar și lume, dar numai partia bărbătiască”. „Moscalii” sînt cei care, venind să le ia caii din curte, îi  bat mama atît de tare încît aceasta nu se va mai putea ridica din pat niciodată. Acesta este primul dintre evenimentele care vor marca viața Aniței, punîndu-i-o de pe acum sub două semne: cel al jertfei de sine (cu voie sau fără voie, după cum vom vedea) și cel al iubirii de mamă în ambele sensuri: pe de o parte dragostea pentru mama ei, pe care o va îngriji cu devotament tot timpul în care îi va fi alături (una dintre condițiile pe care le pune cînd este vorba să se mărite este să o poată îngriji în continuare) și la care se va gîndi neîncetat în Siberia, iar pe de altă parte dragostea de copiii ei, pentru care nici un sacrificiu nu va fi prea mare în timpul detenției, și pentru care se va bate chiar și cu moartea.  

La șaptesprezece ani, Anița se mărită cu un flăcău din sat, cu care își încropește din mai nimic o gospodărie frumoasă, iar la 26 de ani, deja mamă a trei copil, i se părea că viitorul le surîde:

Eram toți, cum ziciau bătrînii, fiecare pe pînia lui. Mă simțiam și eu foarte fericită, gospodăria mi-am fost întemeiat-o binișor, casa am gătit-o, grajdul cu studolă l-am făcut, căruță nouă, plug, grapă, tot rîndu gospodăriei de acuma îl aviam. Copiii creștiau bine, erau mărișori. Grajdul plin de vite: doauă vaci, buhai, mai o vițică, o iapă tînără. Cînd o înhamam la căruță mergia jucînd. De acuma era numai de-a dragul de trăit.

Din păcate, vine anul 1940. În urma pactului Ribbentrop-Molotov, armata română se retrage și satul intră în panică. Anița, care rămăsese cu frica în suflet de „moscali” este imediat de acord cu decizia fratelui ei Florea de a pleca în România, dar soțul ei, căruia îi părea rău de gospodăria lăsată în urmă, insistă, cu lacrimi în ochi, pînă o convinge să se întoarcă, deși ajunseseră deja aproape de graniță.

Pe drumul de întoarcere se pornește o teribilă furtună premonitorie, dar Anița, la fel ca Ana lui Manole, a cărei poveste învățată la școală o va compara mai apoi cu a sa, va înfrunta intemperiile pentru a-și împlini și ea destinul întru jertfă:

Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tîlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atîta durere care m-a pălit și pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis și înaintia mea, cînd am făcut pasul cel nenorocit și m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie așa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz și nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, așa ca și nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă și avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă.

Cine l-a citit pe Soljenițîn sau a avut în fața ochilor alte mărturii ale perioadei staliniste are o idee despre arestările abuzive din acele timpuri. În postfața intitulată Și eu am fost martor, Gheorghe Nandriș ne spune că, deși nu există documente oficiale (desigur că nu!), după o listă reconstituită este cert că cel puțin 190 de familii (602 persoane), adică „(a)proape o treime din populația comunei Mahala a pierit sau a fost deportată în acel an”. Printre ele, cei cinci membri ai familiei Cudla, ridicați, în bine-cunoscutul stil kaghebist, în noaptea de 13 iunie 1941, cînd intră „o ciată niagră în ogradă”, înconjoară casa și îi ia pe toți, cu excepția mamei paralizate. Disperarea fiicei, durerea ei sfîșietoare nu pentru soarta proprie, ci pentru cea a mamei, este greu de descris:

...cînd a venit momentul cela și m-a smuls și pe mine de lîngă ea, dureria mea și scîrba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le știe și el poate să mă criadă. Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpîni singură, fără nime lîngă dînsa și să fii răpită, ca de niște fiară crunte, fără suflet și fără nici un pic de milă. Mă gîndiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu știu că a rămas scumpa mea mamă, amărîtă, necăjită, străină, între patru păreți, fără nime lîngă dînsa. Mă gîndiam că poate să și moară de atîta suferință și cine o să aibă grijă de ea. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las și să plec.

Tot Gheorghe Nandriș va povesti ce s-a întîmplat pînă la urmă cu mama infirmă: frații Aniței au venit s-o ia în România cînd armata noastră a recucerit Bucovina și Basarabia (la numai două săptămâni după deportarea familiei Cudla), unde a mai trăit patru ani. Chiar și după despărțire, legătura între mamă și fiică era atît de puternică încît, în momentul în care mama, pe patul de moarte, le cerea fiilor ei să nu uite de Anița, Anița, parcă presimțind ceva, îi trimitea o scrisoare înlăcrimată, cerîndu-i iertare că a părăsit-o:

„Scumpa și mult dorita mea Mamucă, (...) aș dori tare ca bucățica asta de hîrtie să ajungă la dumneavoastră ca să știți că noi sîntem în viață... Te rog, dulcea mea mamă, iartă-mă de fapta ce-am făcut-o fără voia mea că te-am lăsat în cele mai grele clipe din viață, dar ce să facem dacă așa ne-a fost împărțit”... „îți sărut mîna Mamucă și îți cer încă o dată să-mi dai iertare pentru că te-am lăsat așa străină. A dumitale fiică Anița cu nepoții, Mitruță, Vasile și Toader, care mult doresc să te mai vadă o dată.”

Mi se pare o impietate să rezum în cîteva rînduri calvarul de aproape două decenii al Aniței, al cărei curaj de a înfrunta și birui toate nenorocirile abătute asupră-i a transformat-o dintr-o o femeie simplă într-un erou exemplar; paginile acestea de o inefabilă frumusețe tragică trebuie citite pe îndelete, fără a sări nici un cuvînt, fie și numai pentru că, la fel ca memorialul lui Primo Levi, Se questo è un uomo, închid pandoric în ele, dincolo de dovezile despre bestialitatea umană, credința, fie ea și  firavă, în demnitatea umană:

Am petrecut acolo floaria vieții, cînd trebuiau copiii să criască, să prindă putere, cînd trebuiau copiii să deprindă cum să trăiește, cum să se poarte cu lumia, să învețe ceva pentru viitorul lor. Nu a fost posibilitatea, dar totuși prin muncă destul de gria nu ni-am lăsat la perit.

Reabilitați tîrziu și după multe cereri oficiale din partea băieților (care află după mai bine de cincisprezece ani că tatăl lor, de care fuseseră despărțiți imediat după arestare, murise, într-un lagăr nu prea departe de al lor), se întorc cu toții în sat, unde „în loc să-ți alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi”, pentru că îşi găsesc casa ocupată de străini și vor trebui să lupte pentru a intra în ea, la exact douăzeci de ani de la părăsire, adica pe 13 iunie 1961. Dar casa era goală și băiatul cel mare e nevoit să se întoarcă în Siberia să mai muncească un timp pentru a le trimite bani să-și refacă gospodăria. Ultimele fraze din manuscris, simple și pline de iubire, sînt de altfel dedicate lui Vasile, cel care moștenit din plin vocația jertfei pentru cei dragi:

A trecut prin multe greutăți, dar tot timpul a fost cu curaj și nădejde în viitor. Cu toate că era copil, ne îmbărbăta pe toți, căci toate greutățile vor avia un sfîrșit.

După cum am spus mai sus, după ce ni-am întors pe locurile noastre, tot el a avut mare grije de familie.
Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am sălvat viața.

Că Anița a mai trecut printr-o grea încercare aflăm din postfață, care ne spune că înainte de a închide ea însăși ochii a trebuit să-și îngroape fiul cel mic, pe Toader.


„La 30 august 1986, Anița se stinge din viață, la 82 de ani, în casa ei, în patul ei, înconjurată de dragostea copiilor, a nepoților și strănepoților ei. Se odihnește binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aștepta să-i țină de urît Toader, cel care i-a mai ținut de urît, în lungile nopți ale Siberiei, atunci cînd Mitruță și Vasile erau plecați pe ape.”

Wednesday, 17 May 2017

István Ráth-Végh, „Istoria culturală a prostiei omenești”

 - (Az emberi butaság) Traducere: Doina Todoran; editura Garamond, București, 2003 
ISBN 9739140866



Perioada lecturii:  26 aprilie – 15 mai 2017

Votul meu: 


În ciuda titlului cu morgă atît de promițător academică, Istoria culturală a prostiei omenești a lui István Ráth-Végh nu se ridică la nivelul așteptărilor. Sau mă rog, n-a corespuns orizontului meu de așteptare. În sensul că nu e nici o sinteză coerentă, nici un studiu avizat, nici măcar o incursiune istorică autentică, doar o culegere de bizarerii mai mult sau mai puțin culturale, unele foarte amuzante, e drept, dar greu de băgat toate în oala, oricît de încăpătoare, a, ca să folosesc celebra expresie eufemistică a lui Miron Costin, celor cu minte puțină (à propos, oare oamenii viitorului vor considera obsesia noastră pentru „politically corectness” tot o mostră de sărăcie cu duhul, așa cum a făcut-o Ráth-Végh cu regulile de etichetă?).

Cartea se deschide cu o „Prefață înțeleaptă” (epitet care deja îmi ridica un semn de întrebare cu privire la calitatea interpretativă a studiilor de caz ce urmau să fie prezentate) în care autorul face o trecere în revistă a principalelor opere apărute pe tema dată pînă la el, constatînd că nu sînt foarte multe si nu toate la obiect. Cît despre volumașul său, nici acesta nu respectă în totalitate promisiunea din titlu, pe de o parte pentru că din cauza lipsei de spațiu se rezumă doar la un fragment din istoria culturii, iar pe de alta pentru că, dorind să ofere în primul rînd „o lectură plăcută”, nu e un studiu riguros, ci mai degrabă o prezentare de „colorate realități culturale”.

Ei bine, aceste „colorate realități culturale” sînt destul de incitante, dar din păcate comentariile care le însoțesc sînt adesea pueril condescendente. Încă din primul capitol, dedicat obsesiei petru aur, impresia este de ironie ieftină și diletantism în tratarea subiectului. Iată un exemplu:

Ca să-și sprijine șarlataniile, aurul își face o reclamă uriașă. Cronicile antichității sunt pline cu nemaipomenitele minuni ale aurului; vechile aiureli sînt în stare să ațâțe până și în zilele noastre fantezia unor oameni.

Wednesday, 10 May 2017

Georges Lucaks, "La théorie du roman"

- Traduit de l’allemand par Jean Clairevoye – Editions Gonthier, 1979



Lu du 27 mars au 5 mai 2017

Mon vote :

J’ai essayé de me rappeler, en lisant La théorie du roman de Georges Lukacs, si ce livre était inclus parmi  ceux qu’il fallait étudier à l’université et si oui, pourquoi je ne l’ai jamais lu. Peut-être le motif est, tout simplement, parce qu’il faisait partie de ces fameuses lectures obligatoires que je m’obstinais à ne pas lire comme un proteste silencieux (on était dans les années ’80, la pire période du socialisme roumain), contre tout ce qui avait trait à l’idéologie communiste. En tout cas, je suis restée avec des séquelles et préjugés même trente ans après car, tout au long de cette lecture, les implications marxistes du petit ouvrage ont ombragé pour moi, presque irrémédiablement, son incontestable importance philosophique et littéraire. Voilà pourquoi mes notes de lecture manquent un peu d’enthousiasme, même si, au froid, je dois accepter  sa valeur.

Il semble que les critiques à l’intérieur du Parti communiste dont il faisait partie et qui considérait la plupart des œuvres de Lukacs plus ou moins subversives, aient déterminé l’auteur de refuser une réédition de son essai (paru en 1920) pendant plus de 40 ans. En tout cas, dans l’Avant-propos de la seconde édition, écrit en 1962, il refuse toujours de le considérer une œuvre « essentielle » en le traitant, un peu condescendent, de travail enthousiaste mais assez superficiel, de jeunesse. En se souvenant que l’étude a été ébauchée en 1914 comme une réaction au fait que la social-démocratie de ces temps-là avait approuvé la guerre, contrairement aux opinions de l’intelligentsia de gauche avec laquelle  l’auteur s’identifiait, il se désiste de la méthode utilisée (de créer les concepts généraux à partir de quelques traits caractéristiques d’une orientation, période, pour descendre par après vers les phénomènes singuliers afin d’avoir la vue d’ensemble), qu’il aurait choisie plutôt parce qu’elle était à la mode que parce qu’elle était vraiment efficace. Enfin, le plus grand mérite qu’il trouve à son essai est par rapport à la pensée matérialiste-dialectique :

…la Théorie du roman me semble le premier livre où une éthique de gauche, orientée vers une révolution radicale, se combine à une exégèse traditionnelle et conventionnelle de la réalité.

Thursday, 4 May 2017

Bohumil Hrabal, "Harlequin’s Millions. A fairy tale"

 - Translated from Czech by Stacey Knecht – Archipelago Books, 2014. 316 p. ISBN 978-0-9819557-3-5


Read from March 26th to April 28th 2017

My rating:


The Beautiful Absurdity of the Game

I knew nothing, shame, shame on me!, of Bohumil Hrabal when I received Harlequin’s Millions as an anniversary present from my best friend. Until then, for me Czech literature began with Karel Čapek and finished with Milan Kundera (one of my all time favorites, it’s true) with nothing in between. Not anymore. I have made a solemn promise to myself to read at least two other Hrabal’s works - Closely Observed Trains and I Served the King of England as soon as possible, because I already miss his voice.

For it is the voice that mesmerizes the reader from the very beginning of this amazing book, a voice streaming quietly but powerfully, uninterrupted by paragraphs (Jose Saramago does not have the monopoly of this kind of transposition of the oral style, it seems) like an “anecdote without end” to quote James Wood inspired phrase. A voice sometimes nostalgic, sometimes curious, sometimes satirical and sometimes just observant, telling the tale of the epic, endless confrontation between two sworn enemies: Man and Time. And displaying some of the weapons Man throws into the battle in order to neutralize Time’s only but very efficient one: Death.

Saturday, 29 April 2017

Vlad Zografi, "Efectele secundare ale vieții"



 – e-book


Perioada lecturii: 26 aprilie 2017

Votul meu: 4/ 5 stele

În eseul „Sfârșitul cărților” (eseu din care puteți citi fragmente în excelentul interviu pe care Ema Cojocaru i l-a luat scriitorului pentru rubrica ei „Bibliotecă de scriitor” de pe bookaholic.ro) Vlad Zografi îşi amintește, vag amuzat, de supliciile la care l-a supus, în copilărie, „lectura obligatorie” a romanului lui Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă (pe care eu nu l-am citit, dar care mi-a amintit de alte două opere ale „Ceahlăului literaturii române” din aceeași categorie imperativă școlărească și care mi s-au părut tot atît de greu digerabile: Neamul Șoimăreștilor și Frații Jderi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, eu din Sadoveanu am rămas doar cu amintirea unui roman cît de cît onorabil, Creanga de aur, și cu anecdota aceea lejer stupidă cu milițianul – sau era Bulă? – care era curios să afle cum îl omoară Venea pe Siret). Atît l-a traumatizat cartea cu pricina, încît nu numai ca i-a închis apetitul pentru lectura pentru o bună bucată de vreme (i-l va redeschide abia în liceu cine altul decît Dostoievski) dar, pentru că nu a fost în stare s-o termine, i-a „dizolvat sfârșitul cărților”, în sensul că și acum finalul e partea dintr-o operă pe care nu și-o aduce aminte aproape niciodată, o consecință nu chiar nefericită pînă la urmă, dat fiind că


...în felul ăsta simt că poveștile nici nu se sfârșesc, că nimic nu poate și nu are dreptul să fie definitiv, că nu există concluzii, că-mi trăiesc lecturile într-un labirint de posibilități prin care mă plimb semi-inconștient. Și atunci mi se pare că un autor serios de romane nu ar trebui să ofere nici măcar finaluri multiple (s-a făcut, fără mare efect), ci pur și simplu să nu scrie finalul, să spună la urmă cam așa: „Eu mă opresc aici, dar cartea nu se termină. La drept vorbind, nu știu cum se poate termina”.

Tuesday, 25 April 2017

Julius Evola, "Metafizica sexului"


- (Metafisica del sesso), Humanitas, 1994 ISBN 973-28-0476-9. Cu un eseu introductiv de Fausto Antonini. Traducere de Sorin Mărculescu




Perioda lecturii: 28 decembrie 2016 - 31 martie 2017
Votul meu: 




În excelentul său eseu, Iubirea și Occidentul (despre care am scris aici), Denis de Rougemont face distincția între iubirea-pasiune și căsătorie (Eros versus Agape), declarîndu-le incompatibile din cauza faptului că sînt guvernate de legi diferite, prima ascultînd de legi emoționale și estetice care duc adesea la idealizarea sentimentului și la valorizarea absenței femeii, cealaltă de legi sociale și biologice, care au ca scop perpetuarea speciei, dînd ca exemple pentru prima iubirea cavalerească în care „Doamna” e adesea doar o noțiune abstractă, reflectînd nostalgia spre absolut, și pentru a doua contractele de căsătorie, bazate pe constrîngeri sociale și religioase. Totodată el urmărește laicizarea și vulgarizarea ambelor mituri atît în planul ficțiunii cît și în cel real.

Julius Evola, în eseul la fel de incitant Metafizica sexului analizează mai ales aspectul sexual al celor două tipuri de iubire, demonstrînd că la baza a ceea ce el numește „dragoste sexuală” nu stă o necesitate fizică, ci o dorință psihică. Trei idei importante se desprind din studiul lui: că erosul nu coboară omul la un nivel inferior, de animalitate, cum s-a crezut, ba dimpotrivă îl poate apropia de infinit; că egalitatea între bărbat și femeie este imposibilă pentru că țin de principii diferite (ceea ce mi-a întărit o convingere mai veche și anume că feminismul izvorăște nu atît dintr-o dorință de echitate socială, cît dintr-o încercare de escamotare a propriului sex, de care subconștientul feminin se jenează); în fine, că iubirea sexuală chiar între indivizi obisnuiți are potențialul de a reitera hieros gamos-ul primordial, întorcînd ființa limitată cu fața spre gura peșterii platoniciene. 

După ce enumeră trei dintre teoriile care au încercat fără succes să explice sexualitatea: finalismul biologic („prejudecata evoluționistă” darwinistă care consideră sexul doar un instinct animalic), impulsul genezic schopenhauerian (care presupune că un „geniu al speciei” alege si unește indivizii fără știrea lor în scopul procreației unor ființe cît mai aproape de perfecțiune) și plăcerea ca scop în sine (care pune la baza instinctului sexual tendința către voluptate a omului), Evola le opune teoria „magnetică" a iubirii (termen împrumutat de la Camille Mauclair) care explică erosul prin polaritatea sexelor ce se atrag ca într-un cîmp magnetic, idee inspirată de altfel de învățătura tradițiilor antice: de exemplu, doctrina tradițională extrem-orientală vorbește despre o energie specială sau un „fluid" imaterial, numit tsing, care ar crește proporțional cu gradul de yin și yang (esența feminină și cea masculină) care sînt prezente atît în bărbat cît și în femeie. 

...putem vorbi despre o magie naturală a dragostei, fapt hiperfizic absolut pozitiv, care intervine și în viața oamenii celor mai comuni, celor mai materialiști sau mai primitivi.” (s.a.)

Tuesday, 4 April 2017

Bill Bryson, "Notes from a Small Island"

 – e-book



Read from December 13th 2016 to April 3rd 2017

My rating



Wikipedia  informs us that, according to the opinion of listeners expressed in a poll initiated by BBC in 2003, Notes from a Small Island is the book that represented Britain best. Indeed, even though I can’t remember who recommended this book to me, I understand why I put it on my to read list: learning that its author was an American, I was curious to see how he perceived the British way, expecting a light and humorous reading, with many a linguistic and behavioural clash.

Well, the book answered and not my horizon of expectations. There are funny scenes, mentality contrasts, vocabulary misunderstandings and so on, but they do not always rate high in quality, sometimes the intended humorous observations are flat, or even vulgar or simply doubtful, like in this quote about names (although I found further ahead some very interesting study about the same subject):

I don't remember his name now, but it was one of those names that only English people have Colin Crapspray or Bertram Pantyshield or something similarly improbable.

Wednesday, 29 March 2017

Ileana Vulpescu, "Arta conversaţiei"


 – Editura Univers, 1980. 520 p.





Perioada lecturii 1-26 martie 2017



Votul meu: 






Era în 1985, aveam vreo 15 ani, tocmai intrasem la secţia de filologie-istorie a unui liceu de prestigiu din oraşul meu natal, cînd proful de română ne-a vorbit într-o zi, în treacăt, despre romanul Ilenei Vulpescu, încă în mare vogă pe atunci, în termeni mai curînd condescendenţi, subliniindu-i însă o calitate pe care nu ştiu de ce mi-o amintesc şi acum: puternica relaţie mamă-fiică aşa cum se desprinde ea din evocarea fiicei.

Bineînţeles că la mai puţin de o săptămînă de la discuţia cu pricina eram cu Arta conversaţiei în mînă (nici nu mai ştiu de unde am luat-o, că mama, deşi avea ceva „relaţii” la librărie, nu reuşise să facă rost de ea) şi, deşi de regulă mă-nchinam la proful meu ca la un zeu (era unul dintre monştrii sacri ai liceului), de data aia n-a reuşit să-mi zdruncine convingerea că am dat peste o comoară. Cum putea fi o carte mediocră una care oferea citate atît de profunde ca:

„Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.”

Sau

„Un bărbat nu-nşeală o femeie cu o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta.”

Sau (aici citez din memorie, deci se poate să fie o redare aproximativă) :

„Ïn viaţă nu reuşesc fetele cu 10 la literatură.”

Tuesday, 28 March 2017

Herman Hesse, "Steppenwolf


– Translated from German by Basil Creighton. Revised by Walter Sorrel. Penguin Books 2011, 254 p. ISBN  978-0-241-95152-1


Read from January 31st to March 24th 2017

My rating: 
s

In a note of the 1961 edition of Steppenwolf, Herman Hesse, feeling that his novel was wrongly or at least insufficiently perceived by some readers, suggests a reading key that would cover not only “Steppenwolf’s world of suffering”, but also that “positive, serene, superpersonal and timeless world of faith” represented by art and its “immortal” creators. Simply put, he encourages us to always keep in mind, while reading, the dichotomy between the material and spiritual world, dichotomy familiar to those who had already read Damien or Siddhartha.

This reading key will be elaborated by the first narrative voice in a Preface that not only makes a first portrait of the main character, Harry Haller, but also presents some of the themes of the book, such as the insignificant but suffocating bourgeois life, the call of eternity through art, the suicide solution and so on.

The Preface, written by what many a critic named the Editor, introduces also a well-known structural motive: the found manuscript (which, as we’ll see, encloses a second one). This first narrator, the nephew of Harry’s landlady, was left a copybook with a short note that gave him permission to do with it whatever he wanted to. His decision to publish it is sustained by his belief that it is a document of the time, that Harry Haller’s journey through hell is not a solitary one but represents the struggle of a generation,

“…for Haller’s sickness of the soul, as I now know, is not the eccentricity of a single individual, but the sickness of the times themselves, the neurosis of that generation to which Haller belongs, a sickness, it seems, that by no means attacks the weak and worthless only but rather those who are strongest in spirit and richest in gifts.”

Wednesday, 8 March 2017

Jean-Marc Léger, Jacques Nantel et Pierre Duhamel – "Le code Québec. Les sept différences qui font de nous un peuple unique au monde"

 – Les Éditions de l’Homme, 2016 ; 240 p. ISBN 978-2-7619-4641-4



Lu du 8 au 28 février 2017
Mon vote:




De ce livre, mes amis Francine et Claude m’avaient parlé avec enthousiasme un soir, devant une tasse de thé au Centre-Ville de Montréal, pendant qu’on attendait voir un film… roumain, auquel c’étaient eux qui m’avaient invitée, car il y a toujours un désir d’échange culturel entre nous – eux, ils veulent apprendre plus sur mon pays d’origine, moi sur le leur, qui peu à peu est devenu aussi le mien. Le lendemain, quand on s’est rencontrés de nouveau, cette fois chez eux,  ils me l’ont prêté volontiers et, malgré le grand nombre de statistiques, la lecture n’a pas du tout été ennuyeuse, au contraire, grâce à l’approche facile que les auteurs ont su donner à leur sujet.

D’ailleurs, le premier d’entre eux, Jean-Marc Léger, est le créateur de la plus grande firme de sondage canadienne, tandis que Jacques Nantel est professeur émérite dans le domaine de marketing à HEC (École des hautes études commerciales de Montréal) et quant à Pierre Duhamel, il est un journaliste spécialisé en économie et en affaires. Avec un tel trio, les résultats ne pouvaient être que les meilleurs.

Thursday, 16 February 2017

Doina Ruști, "Manuscrisul fanariot"

Polirom 2015, 294 p.
ISBN 978-973-46-5326-3





Perioada lecturii: 17 ianuarie – 7 februarie 2017

Votul meu :


Vă mai amintiți de ferma poziție anticalofilică a lui Camil Petrescu, cel care declarase război scrisului frumos, respingînd toți tropii cu excepția comparației, în scopul capturării autenticității? Ei bine, romanul Doinei Ruști, Manuscrisul fanariot, suprasaturat de figuri de stil, pare să contrazică bonom această poziție, dovedind că autenticitatea se poate realiza chiar și prin măritișul improbabil între un Ionel Teodoreanu și un Mihail Sadoveanu, adică prin amestecul arhaismului discret, al regionalismului pitoresc și al argoului impudic cu epitetul multiplu, cu metafora copleșitoare și cu comparația năvalnică:

În nici una dintre limbile pe care le învățase nu exista atîta tărie, nici măcar în dialectul tribului său, cum se revărsa din sonoritatea cuvîntului pizdă. Avea aspreala de țuică și dulceață de afion, era împîclit de fumul celor mai parfumate ierburi. Avea ecou. Făcuse o călătorie lungă prin gurile lumii. Era bătrîn. Era rezistent. Era cuvîntul lui preferat dintre cuvintele rele.

Friday, 3 February 2017

Henriette Walter, "Honni soit qui mal y pense"

 – Éditions Robert Laffont, S.A. Paris 2001. 446 p. 
    ISBN 978-2-253-15444-0



Lu du 5 décembre 2016 au 30 janvier 2017

Mon vote :


C’est grâce à ma très chère amie Francine et à son grand amour pour la langue française que j’ai découvert Henriette Walter il y a quelques années. C’est elle qui m’a recommandé le premier livre que j’allais lire de cette excellente linguiste, Le français dans tous les sens, tout comme c’est elle qui m’a fait cadeau le deuxième, Honni soit qui mal y pense. Et j’ai retrouvé avec satisfaction dans ce dernier la même façon simple et intéressante de présenter les faits scientifiques sans quand même les vulgariser, la même vivacité et tendre ironie qui avait fait de l’histoire du français un bildungsroman dans le premier volume et qui transforme l’étude comparé du français et de l’anglais dans une histoire d’amour dans celui-ci.

De plus, il a été amusant, en relisant ma critique du Français dans tous les sens, de remarquer que je l’avais commencée avec une histoire de faute d’orthographe drôle (« blé dinde »), dont j’ai trouvé en plaisantant une justification étymologique dans le vieux nom de la dinde – poule d’Inde. Et bien, la lecture de cet étude me permet d’aller maintenant encore plus loin et d’expliquer que le nom du blé d’Inde donné au maïs au Québec est un calque linguistique de l’anglais américain (car le britannique maize n’a jamais été employé aux Etats-Unis où on a préféré corn (qui désignait toute céréale au XVIIe siècle), après l’avoir nommé pour un temps, évidemment, Indian corn !

Thursday, 15 December 2016

Jeffrey Eugenides, "Middlesex"

 – e-book


Read from September 7th to December 7th 2016

My rating:



It took me quite a lot to finish Jeffrey Eugenides’s Middlesex (jeez, three months as I see from my Goodreads counter!), although it was not because it bored me, far from it, but because I chose to read it during my breaks at work and lately I didn’t have many L.

There were so many interesting things in this novel, covering some important aspects of any narrative, such as themes, structure, characters, styles and so on, and in each of them it could be found at least one such fresh approach that I honestly don’t know where to begin. Therefore I’ll begin with the beginning, with the title, that is.

Let’s see: Middlesex is the name of the street where the narrator grew up and metonymically of the house of her/ his parents in this street; it is the name of the book and metaphorically of the main theme in this book – intersexuality; significantly, for the author does not acknowledge autobiographical references, it is also the name of the street in Grosse Pointe where the latter grew up.

It seems to me that just from the beginning there is this swinging between notions, the first one, between reality and fiction (the real street and the physical book with its title versus the narrator’s street and the theme in the book), inviting others, this time within fiction: immigration/ American dream, nature/ nurture, male/ female, family/ incest, tragedy/ comedy and so on) with the key-word that reunites them: “middle”. The structure of the novel, looking like a DNA double spiral, follows a subtle dialectic that keeps deploying the plot and intertwining its two layers: Stephanides’ family saga on one hand and Callie’s arrested bildungsroman on the other hand. The pattern is carefully weaved on an obvious canvas of Greek mythology by a narrator who warns the reader in an exaggerated  rhapsodic voice always tempered by soft postmodern irony (“Sorry if I get a little Homeric at times. That’s genetic, too.”) that the journey that follows is beyond the usual regressus ad uterum, for the discovery of the self truly begins with the genetic ancestry:

Wednesday, 7 December 2016

Stefan Zweig, "Marie-Antoinette"

- traduction d’Alzir Hella, Le livre de poche, Éditions Grasset & Fasquelle 1993 ; 506 p. ISBN 978-2-253-14669-8



Lu du 18 octobre au 2 décembre 2016

Mon vote :


Je ne savais pas grand-chose sur Marie-Antoinette avant de lire l’extraordinaire biographie que lui a faite Stefan Zweig. Un petit peu du côte historique – dernière reine de la France avant la Révolution française, décapitée (je pensais) en même temps que son mari, le Roi Louis XVI, un petit peu du côté culturel – une des dernières représentantes du rococo, et un petit peu du côté anecdotique (j’ai n’ai jamais traité de vraie cette histoire) – son supposé conseil au peuple affamé de manger de la brioche. Je n’étais aucunement curieuse de savoir plus d’elle (de cette époque c’est la figure de Robespierre qui m’a vraiment fasciné). Par conséquent, quand une amie, à son retour de France, m’a fait cadeau ce livre, acheté, « directement de Versailles », c’est le nom de l’auteur qui m’a poussé le lire, car je n’étais que modérément curieuse à apprendre de plus sur la vie de cette reine, dont je considérais la célébrité causée plutôt par son destin tragique que par ses exploits.

Néanmoins, la biographie de Stefan Zweig, sans contredire cette opinion, touche plutôt à son humanité qu’à sa personnalité, disons, officielle, la rendant vive, complexe et belle justement dans sa médiocrité, bref, la sortant des pages froides de l’Histoire pour faire d’elle un personnage presque littéraire. D’ailleurs, dès l’introduction, l’auteur nous avoue qu’il a voulu d’une part changer l’image controversée qu’elle a laissée à la postérité (soit de sainte, soit de pécheresse) et d’autre part montrer comment l’Histoire se charge de créer des héros malgré eux, rendant tragique même un être ordinaire, car:

…le tragique existe aussi quand une nature moyenne, sinon faible, est liée à un destin formidable, à des responsabilités personnelles qui l’écrasent et la broient, et cette forme ici me paraît même plus poignante du point de vue humain.